Dorinta seaca si nebuna

Ieri mi-am dat seama ca oamenii sunt ciudati, diferiti, mereu in schimbare. Nu ma asteptam sa vad asta la un prieten. Il stiam mereu acelasi. Dar ieri ..ieri era altfel. Ce s-o fi intamplat.. nu stiu. De fapt nici nu imi mai pasa. Si asa oamenii frumosi sufleteste sunt putini. Prea putini pentru toata lumea. Nu ii mai caut, astept sa-i intalnesc intamplator pe o banca in parc sau ascunsi cu nasu-n cartile bibliotecii. Nu pe facebook, nu in baruri, nu in cluburi. Imi dau seama iar cat de inumani sunt oamenii. Poate ca pare un paradox, dar pe zi ce trece picam intr-un abis al nefiintei umane, al letargiei psihice, mentale si sentimentale, uitam sa iubim, sa respiram aer curat, sa ne imbratisam prietenii, sa ne bucuram de un fapt marunt care sa ne astearna un suras dulce, inocent. Nu mai stiu nimic, parca in fiecare zi imi plimb ochii pe vitrine de chip uman si le vad goale, prafuite, sterse de timp. Fara pic de culoare, fara pic de viata si bucurie. Te gandesti ca poate secolul acesta in care tehnologia a pus stapanire pe tot este de vina, dar apoi..unde sunt cartile?
Cred ca ele ne pot salva de propriile temeri, de lumea rea, de ochii iscoditori ai raului din noi si din lume. M-as afunda intr-o carte prafuita, sa nu stie nimeni de mine, sa dormitez in praf de timp. Nu mai vreau oameni, oamenii sunt prea neintelesi, fac parte si eu din aceasta specie. Cred ca daca as fi fost o pasare...as fi putut sa visez fara ca cerul sa-mi margineasca privirea.