Dorinta seaca si nebuna

Ieri mi-am dat seama ca oamenii sunt ciudati, diferiti, mereu in schimbare. Nu ma asteptam sa vad asta la un prieten. Il stiam mereu acelasi. Dar ieri ..ieri era altfel. Ce s-o fi intamplat.. nu stiu. De fapt nici nu imi mai pasa. Si asa oamenii frumosi sufleteste sunt putini. Prea putini pentru toata lumea. Nu ii mai caut, astept sa-i intalnesc intamplator pe o banca in parc sau ascunsi cu nasu-n cartile bibliotecii. Nu pe facebook, nu in baruri, nu in cluburi. Imi dau seama iar cat de inumani sunt oamenii. Poate ca pare un paradox, dar pe zi ce trece picam intr-un abis al nefiintei umane, al letargiei psihice, mentale si sentimentale, uitam sa iubim, sa respiram aer curat, sa ne imbratisam prietenii, sa ne bucuram de un fapt marunt care sa ne astearna un suras dulce, inocent. Nu mai stiu nimic, parca in fiecare zi imi plimb ochii pe vitrine de chip uman si le vad goale, prafuite, sterse de timp. Fara pic de culoare, fara pic de viata si bucurie. Te gandesti ca poate secolul acesta in care tehnologia a pus stapanire pe tot este de vina, dar apoi..unde sunt cartile?
Cred ca ele ne pot salva de propriile temeri, de lumea rea, de ochii iscoditori ai raului din noi si din lume. M-as afunda intr-o carte prafuita, sa nu stie nimeni de mine, sa dormitez in praf de timp. Nu mai vreau oameni, oamenii sunt prea neintelesi, fac parte si eu din aceasta specie. Cred ca daca as fi fost o pasare...as fi putut sa visez fara ca cerul sa-mi margineasca privirea.

Somn rece

Imi place cand ploua. E linistitor, cred ca e singurul moment in care ma gandesc exclusiv la mine. Habar n-am de ce, da' e ceva frumos, simt cum un fior se rasfrange pe pielea mea, un fior rece si cald.
O picatura mica de apa se izbeste zgomotos de pamantul aspru, arid, negru si fuge spre mii de directii nestiute. Copacii se lasa si ei purtati de melancolia cerului, eu raman lipita de geamul aburit. Ploua. Parca asa se scurge tot raul cerului, asa se razbuna norii, soarele si stelele. Si noi asteptam sa fim loviti, sarutati, mangaiati de raul lor, il dorim cu disperare, sa ne curete de raul pamantesc, sa ne scufunde intr-o picatura de rau dumnezeiesc, sa iesim din noi, sa simtim un rau frumos, bun, necesar.
Ploaia e linistita, frumoasa, trista, calda, amara, rece, dulce, sarata, a ta.Te lasa sa o simti cum vrei tu, sa faci ce vrei tu cu ea, s ate ascunzi cu ea intr-un loc al tau, sa fugi cu ea de mana, sa o arunci deasupra ta, sa o iubesti sau sa o urasti, sa o saruti, sa o pipai. E ploaia ta, ploaia care sa-ti ascunsa inima intr-o picatura de apa dulce, care sa scotoceasca inauntrul tau pana va gasi tot ce ai mai bun, ploaia care te va arunca in visul tau real.    http://www.youtube.com/watch?v=W-w3WfgpcGg

Abisul intunericului

Nu stiu cine sunt cu adevarat, nu cunosc pe nimeni, nimeni nu ma cunoaste, nu vad nimic in oglinda, nu stiu de fapt cine sunt cu adevarat.
Oamenii sunt frumosi, toti oamenii sunt frumosi. Si cine sunt eu? Nu stiu nimic de mine, inafara de faptul ca am o slabiciune pentru culoarea rosie si imi place sa ma plimb. Nu caut sub folia oglinzii, nu caut nimic, nu cred ca mi-ar placea sa stiu ce si cine sunt, dar totusi cine sunt eu?
Cine ma cunoaste? Cine imi stie obiceiurile? Cine ma cunoate?
Alerg in cerc si caut raspunsuri pe care oricum nu le voi gasi, dar continui sa caut, alerg in cerc, ma impiedic.
Imi plac cartile vechi cu praf pe ele, alea sunt carti frumoase, vechi si noi. Ma ridic si imi continui fuga in micul cerc. Ma intreb in treacat de ce am mainile mici si ma sprijin usor de linia orizontului. Ma las cufundata in ganduri. Mi-e somn, frig si sete. 
Nu stiu nimic despre mine, nu stiu ce caut aici sau de ce iubesc rosul. Stiu ca am mainile mici, de fapt nu stiu, asta am constat. Dar stiu oare ceva despre mine? 
Nu cred. Se micsoreaza cercul orprindu-ma intr-un punct. Mi-e somn.

Ceva frumos, pur

Nu credeam să învăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
                      Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
                      Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
                      Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
                      Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
                      Mie redă-mă!(Mihai Eminescu, Odă)
Nu stiu daca exista ceva mai frumos decat poezia lui Eminescu, e cea mai pura forma artistica, nu stiu, e superba prin simplitatea si prin adevarul ei.

Paradis incomplet

Nu stiu de ce multi de plang de singuratate, de negasirea ''jumatatii'', de gasirea personei ideale si incearca din rasputeri sa caute acolo sigur nu vor gasi nimic. Stiu ca asteptarea e groaznica, mai ales cand esti inconjurat de cupluri ''fericite'' care nu ezita sa-si strige ''dragostea'' la fiecare colt de strada. Dar astepti, cine stie de unde pica fericirea, cine stie cati i-au dat cu piciorul si s-a lasat dusa de vant pana la tine?  O astepti cum nu ai asteptat pe nimeni, ii lasi un biletel cu adresa ta, ii lasi urme care duc la tine, ii sufli rugamintea ta, dar nimic. Si zici ca timpul rezolva tot, dar pana ca timpul sa se gandeasca si la tine adormi in vis frumos de vara, vis in care esti mai fericit ca niciodata. Nu te lupti cu nimeni si cu nimic, esti tu, singur acolo, fara ca cineva sa-ti stea in calea ta spre libertate. Te ascunzi in somn, carti si vise. Spui ca traiesti intr-un paradis doar al tau. Calatoresti, inveti, gusti din tot ce are cerul mai dulce, te arunci in cascada norilor si dormi. E singurul paradis care nu depinde de ceva anume, e pardisul ochilor tai in care nimeni nu are voie sa paseasca. Dupa mult ce ai ajuns sa-ti cunosti paradisul, vine si persoana care sa-ti armonizeze peisajul si abia atunci ai un paradis real. Dar cand isi face timpul timp si pentru tine?

Buze reci

Ai ajuns intr-un loc in care nu stii nimic, nu cunosti pe nimeni. Dormi. Te trezesti singura, infrigurata, cauti ceva si stii ca nu e acolo. Adormi si o iei de la capat. O lumina, mica, singura, fragila te trezeste. E acolo, il simti, stii ca e cel pe care l-ai asteptat tot acest timp, ii simti mirosul, respiratia. Stii ca e cel potrivit. Ii asculti pasii siguri pe pamantul tare, ii simti bratele puternice strapungand aerul rece, fata aspra lovita de timpul crud, ochii sfidatori si buzele uscate. E acolo, se opreste orb in lumina intunericului. Il analizezi si-ti opresti ochii pe chipul asprit.  Unde a fost? de ce a intarziat? Alergi spre el, ii simti buzele uscate atingandu-ti obrazul fin, e acolo, te strange de mana  si-ti sopteste. E acolo, il simti, nu mai poate pleca, e al tau. 

Artist adevarat

Emeli Sande. Am auzit de ea acum cateva luni cand o prietena mi-a dat melodia ''read all about it''. Nu stiu, mi s-a parut foarte ciudat ca trebuie sa asemui o figura noua, cu un stil aparte, cu o voce neasteptat de frumoasa. Melodia aia parca avea in ea toate emotiile cantaretei. Am simtit cum mi se ridica parul pe mana. Am  inceput apoi sa-i ascult toate melodiile. Erau aceleasi, parca, da' totusi diferite. Aveau aceleasi emotii, aceleasi dulci si neintelese trairi. Chiar nu stiu ce face Emeli Sande de poate imprima in melodiile sale toate emotiile. Traieste prin muzica, simte, doarme in muzica, danseaza in muzica. E o tipa aparte, una speciala cu adevarat. O admir ca nu ascunde ceea ce simte, ca nu se sfieste sa spuna ceea ce gandeste. E pura, e un artist care iti smulge prima rasuflare dintr-un sir de respiratii grele, sacadate. Canta ca sa iti arate ca si ea e un om ca tine, ca sufera la fel de mult ca tine, sa-ti arate ca nu esti singur.http://www.youtube.com/watch?v=0OHX_PA25Ok